Limba română pe străzile Madridului și viața într-un cartier pestriț, evocate în "Como los pájaros aman el aire" de Martín Casariego
Rubrica "Citas con los libros" a publicat, sub titlul "El fotógrafo y la modelo", un fragment din romanul "Como los pájaros aman el aire" (2016), de Martín Casariego. Naratorul povestește…

Rubrica "Citas con los libros" a publicat, sub titlul "El fotógrafo y la modelo", un fragment din romanul "Como los pájaros aman el aire" (2016), de Martín Casariego. Naratorul povestește cum s-a mutat într-o zonă degradată și multicoloră a Madridului. Îi făcuse numeroase fotografii, mai ales dintre cele pe care și le imaginau oamenii care abia îi văzuseră împreună. Pe el îl interesaseră însă altele. Chiria mică a contat, dar voia și să rupă legătura cu trecutul, cu lunga lui "viață de plastic". Nu mai voia să fie ceea ce părea, ci să pară ceea ce era. Acolo nu avea să-și întâlnească fosta soție, foștii prieteni sau colegii de la vechiul serviciu, pe care îl schimbase cu unul mai liniștit și mult mai prost plătit.
Ruptura se vedea și în felul în care locuia. Apartamentul avea cam treizeci de metri pătrați, plus un dormitor mansardat, unde trebuia să se aplece după ce urca scara. Prin hubloul din peretele de lângă pat se vedea un Madrid fără zgârie-nori, ca un sat uriaș acoperit de țigle și păzit de antene. Terasa dreptunghiulară, deschisă în acoperiș, făcea apartamentul locuibil. De la marginea ei, orașul se ducea până la orizont. Nu fusese niciodată în Alger. Totuși, când s-a așezat acolo prima dată, gândul i-a fugit la acel oraș, poate la o imagine din "La batalla de Argel", văzut la Griffith. Se uita la țigle, la rufele întinse, la plante și ghivece. Pe acoperișul din față, un steag de pirați flutura în briză. A simțit pace.
Cu timpul, cartierul i-a devenit apropiat. Între despărțire și boala lui Gafas, urmată de moartea acestuia, a învățat să-l îndrăgească. Într-o noapte, mergând spre casă, a trecut în revistă ce vedea pe jos: vomă, doze, prezervative, excremente. Nu i se mai păreau doar respingătoare, ci aproape instructive, ca niște urme pentru un arheolog. Îi plăceau străzile și librăria-cafenea plină de cărți, unde mai cumpăra câte un roman și lua ceva la masa de la intrare.
Mergea și la anumite baruri sau cafenele. Nuevo Café Barbieri, la colțul străzilor Primavera și Ave María, avea oglinzi, mese de marmură și scaune de lemn. Coloanele erau din fontă, iar canapelele, din catifea roșie. Până și mirosul de urină de pe strada Primavera îi provoca mai puțină repulsie. Filmoteca era aproape. Pe strada Salitre dădea peste clubul fumătorilor de marijuana, cu o frunză metalică prinsă pe fațadă, ca o firmă medievală.
Cartierul se auzea înainte de a se lăsa privit. Pe lângă spaniolă, se vorbeau româna și chineza. Se mai auzeau indiana, araba și limbi africane pe care naratorul nu le putea identifica. Totul părea provizoriu. Oamenii se mutau, se făceau mici lucrări, iar afacerile apăreau și dispăreau. Furturile, înmulțite în ultimii ani, scăzuseră recent în parte datorită camerelor montate la multe colțuri.
Când ieșea de la metrou, cobora spre piață pe strada Ave María. Își imagina că destui oameni își rostiseră acolo ultimele rugăciuni. Pe strada Olivar trecea pe lângă restaurante asiatice, magazine chinezești, centre de apeluri și aprozare cu mirodenii sau fructe exotice. Întâlnea adesea câte un bețiv care înjura pe cineva, real sau imaginar. Alteori, un nebun își striga norocul de a-l fi cunoscut pe Dumnezeu în persoană. Atunci simțea că era unde trebuia să fie, fără să găsească în asta vreo consolare ori bucurie.
Sursa: eldesapego.blogspot.com
