„La muerte de Drácula”: Burnin’ Percebes reinterpretează mitul vampirului într-o comedie absurdă, plasată în Barcelona
Duo-ul spaniol Burnin’ Percebes, format din Nando Martínez și Juan González, revine cu lungmetrajul „La muerte de Drácula”. Filmul durează aproximativ o oră și pornește de la o logistică modestă.…
Duo-ul spaniol Burnin’ Percebes, format din Nando Martínez și Juan González, revine cu lungmetrajul „La muerte de Drácula”. Filmul durează aproximativ o oră și pornește de la o logistică modestă. Mina, interpretată de Laura Weismmahr, este o utilizatoare frecventă de YouTube care întâlnește în Barcelona un vampir sătul de propria existență, jucat de Javier Botet. El o vede ca pe reîncarnarea unor iubiri din trecut.
Întâlnirea dintre cei doi produce o comedie seacă, cu situații absurde, în care cotidianul și fantasticul stau în aceeași încăpere fără să pară deloc surprinse.
Filmul folosește „Dracula” (1992), ecranizarea lui Francis Ford Coppola, ca reper narativ pentru demitizări și aluzii cinefile. Debutul îi aparține scenaristului și realizatorului Luis E. Parés, care spune că miturile ajută la înțelegerea unor lucruri greu de pătruns altfel. E un punct de plecare simplu.
Bugetul redus nu împiedică apariția unor compoziții vizuale puternice și a unui design de producție bine definit. Efectele speciale au fost realizate cu ajutorul inteligenței artificiale, procedeu contestat pentru felul în care exploatează arta și cunoașterea umană. Alegerea apropie filmul de „Drácula” (2025), proiectul ludic al regizorului român Radu Jude. Apar și trimiteri precise la „Nosferatu” (1924) de F. W. Murnau, precum și la creația canadianului Guy Maddin.
Burnin’ Percebes continuă astfel direcția deschisă de „La reina de los lagartos” (2019) și „El fantástico caso del Golem” (2023). Ritmul rămâne lent, iar umorul, contemplativ. Se simte apropierea de universul lui Chema García Ibarra, Ion de Sosa și Julián Génisson.
Sub comicul discret apare însă o problemă mai apăsătoare. Personajul principal vrea nemurirea, dar poartă cu el o apatie cronică și lipsa unei dorințe pe care criticul cultural Mark Fisher a teoretizat-o. Rămâne întrebarea: mai are sens să trăiești la nesfârșit când nu găsești un scop pentru o existență infinită?
Sursa: europesays.com