De la primele vize la integrarea deplină: etapele migrației românești în Spania

Primele plecări ale românilor spre Spania au început după 1990. Vizele se obțineau greu, iar drumul era lung și nesigur.

Cei ajunși primii au muncit unde au găsit: în agricultură, pe șantiere ori ca îngrijitoare în casele spaniolilor. Mulți nu aveau acte și se temeau permanent de controale. Ei au aflat unde era de lucru, au închiriat camere, apoi și-au chemat rudele și vecinii.

Din ianuarie 2002, după ridicarea vizelor pentru spațiul Schengen, plecările au căpătat amploare. Autocare pline spre Madrid, Castellón sau Valencia plecau din aproape fiecare județ, iar familii și sate întregi au urmat traseul deschis de comunitate.

Rețelele formate atunci au schimbat ritmul migrației. Aderarea României la Uniunea Europeană, în 2007, i-a transformat pe români din "imigranți" în "cetățeni europeni". Dreptul deplin și definitiv de a lucra în orice domeniu a venit însă abia în 2014, după anii în care autoritățile spaniole au păstrat sau au reintrodus temporar restricții pe piața muncii, în timpul crizei.

Criza economică din 2008 a lovit mai ales construcțiile. Unii români s-au întors în țară, alții au plecat spre Anglia sau Germania. Cei rămași și-au schimbat meseria, au deschis afaceri, au cumpărat locuințe și și-au înscris copiii la școli spaniole.

Între timp, comunitățile au devenit parte din viața locală. În Castellón, Coslada, Alcalá de Henares sau Arganda, românii au biserici, asociații, magazine cu produse românești și școli de duminică.

Există și o schimbare care se vede acasă, în familie: copii care vorbesc spaniola mai bine decât româna. Parcursul românilor din Spania rămâne, dincolo de statistici, povestea unor oameni care au luat-o de la zero într-o țară străină și au construit ceva acolo.

Sursa: neamtul.blogspot.com